"Incercam sa facem placi, dar ramaneau radioactive". Orasul otravit de tehnologia comunista si afacerile capitaliste

Florin Dragomir a devenit ul judiciar al firmei falimentare Sofert. “Privatizarea, in general in Romania a fost un success asumat de toate guvernele si de fapt a fost un esec usturator si in primul rand pentru ca majoritatea beneficiarilor privatizarii romanesti au fost romani. Romani fara capital care au preluat industrii cu tehnologii vechi. Au fost vandute unor intreprinzatori romani, nu vreau sa spun ca acestia au fost bine sau rau intentionati, …fara capital. Ce te astepti sa se intample?! O fabrica din domeniul chimiei agresive cum e Sofertul, cu acid sulfuric, foloseste gaz metan si produce ingrasaminte, acolo lucrezi numai cu inoxuri, tehnologia se strica foarte repede. Peste asta s-au suprapus obligatiile de mediu asumate de guvernul Romaniei.”

Anterior falimentului Sofert, foarte multe din activele sanatoase au fost mutate pe alte firme din acelasi grup - Viromet sau Amurco. Despre obligatiile de mediu nu a intrebat nimeni nimic, ca si cum halda intinsa pe mii de metri din Bacau nu exista. Pana in 2006, cand Sofertul si-a incetat activitatea, Agentia de Mediu n-a fost instiintata oficial, nu s-a cerut stabilirea obligatiilor de mediu.

Firmele lui Ioan Niculae s-au remarcat prin inginerii economice. Directia de investigare a infractiunilor de criminalitate organizata il ancheteaza pe omul de afaceri pentru prejudicierea statului roman cu milioane de euro. Procurorii DIICOT considera ca intre 2001 si 2010, grupul controlat de Ioan Niculae a beneficiat de reduceri si subventii la pretul gazelor, sub pretextul ca acesta sustine agricultura romaneasca. In realitate, cea mai mare parte a ingrasamintelor fabricate de combinatele lui Niculae, subventionate prin gaze natural la preturi mici mergeau la export. Cu alte cuvinte, nu agricultura romaneasca era beneficiara subventiilor, ci Ioan Niculae. In dosar sunt cercetati si fosti ministri ai Economiei, dar si directori de la Romgaz.

Pana la falimentul din 2006, compania controlata de Ioan Niculae nu a cheltuit un leu in ecologizarea haldei de fosfogips. La incetarea activitatii s-au stabilit obligatiile de mediu, strict la instalatiile oprite si dezafectate, dar si la halda de fosfogips. S-au dat si un termen: decembrie 2009. Adica in momentul in care Sofertul a intrat in faliment, atunci au fost stabilite obligatiile de mediu. Tot atunci s-a facut si prima estimare pentru costurile necesare decontaminarii muntelui de deseuri: 3 milioane 800 de mii de euro.

Florin Dragomir: “Totul s-a terminat cu costul de fezabilitate pe care l-am platit din averea societatii si au fost obligatii de mediu cred ca de aprox 4 milioane de euro. Cred ca 3,8 milioane au fost doar pentru halda”.

Ioan Niculae a investit foarte putin, in cateva sectii, dar mai mult pentru a-si rula banii. Activele ramase sunt cumparate de o firma din Constanta H&H Company care are ca obiect de activitate demontarea, dezasamblarea masinilor si echipamentelor scoase din uz pentru recuperarea materialelor, adica colectarea de fier vechi. Licitatia a fost contestata in instanta de o firma de apartament din Bucuresti. Procesele au durat cativa ani, timp in care responsabilitatea ecologizarii haldei era pasata dintr-o parte in alta. Cert e ca toata lumea s-a prevalat de acest proces, ca sa nu-si indeplineasca obligatiile de mediu.

Au urmat ani de zile de incertitudine pentru autoritatile de mediu care asistau neputincioase la modul cum responsablitatea pentru halda de fosfogips era pasata dintr-o parte in alta. Activitatea de productie pe platforma bacauana a continuat insa, iar acolo erau tot firmele din grupul Interagro. Muncitorii au fost transferati in acte de pe firma falimentara Sofert pe compania Amurco.
Mare parte din activele functionale fiind pe Amurco, compania din grupul Interagro a fost nevoita sa-si asume si responsabilitatea pentru halda de fosfo-gips, dar rezolvarea problemei intarzia sa apara. Amurco a preluat clar, expres toate obligatiile de mediu privind halda de fosfogips.

“S-a incercat sa se faca placi de azbociment si datorita radioactivitatii care depasea, orice cuptor pentru coacerea acestor placi, tot ramaneau radioactive. Adica daca stateai intr-un apartament din ala de placi de BCA, in 10-15 ani tot simteai repercusiuni asupra organismului”, spune Gheorghe David, fost angajat al Combinatului de Ingrasaminte Chimice Bacau. “Singura sansa a noastra sa facem acea ecologizare a haldei era printr-un program European, nimeni n-avea atatia bani sa-l faca si sa-l ecologizeze”.