Corespondenții ProTV în Turcia, despre destinele zdrobite dar și despre speranța răsplătită atunci când se așteptau mai puțin

După un drum de 30 de ore cu o singură pauză de somn, de doar trei ore, au ajuns din Romania în Turcia cu mașina, a doua zi după seismele de peste 7 pe Richter. Dezastru și haos. Asta au găsit în regiunea Gaziantep. Dezastru, haos și durere. 

Cosmin Stan: “Oamenii erau disperați. Era a 2-a zi după marele cutremur și nimeni nu știa ce să facă și încotro s-o apuce. Erau toți pe străzi și în tot vacarmul ăla auzeai non-stop ambulanțe, adică sirenele de ambulanțe în continuu urlau în toată nebunia aia și cumva te cutremurai. Așa știi, pentru că te gândeai băi, atâta nenorocire în jur și iată că mai există o speranță, totuși, că ambulanțele astea nu aleargă ele de nebune de colo-acolo. Ele ajung undeva pentru a da primul ajutor. “

Au început să filmeze imediat și singurele ore de repaos erau târziu în noapte. Au dormit îmbrăcați într-o cameră de hotel care avea pereții crăpați după seism, pregătiți în orice moment să reacționeze dacă va fi din nou un cutremur. Sinistrații nu urcau să doarmă în cameră. Ei preferau, din reflexul nou-dobândit, siguranța sporită a holului clădirii, la parter.  

Zsolt Vago: “Eram cu lucrurile oarecum împachetate, dar sigur n-aș fi putut să le iau din cameră, pentru că ceea ce ne spuneau toți este că în momentul acela se face întuneric, că se oprește lumina, se taie, se întrerupe și nu înțelegi unde-s și mă uitam pe geam. Stăteam în cameră și mă uitam și ziceam dacă acuma se întâmplă, pe întuneric, ar trebui să țâșnesc din cameră. Da, dar mă duc în ce direcție?"

Cosmin Stan: “ Eu recunosc că am dormit aproape îmbrăcat, îmi făcusem planul așa, știam exact cum e măsuța din cameră, birou ăla din camera de hotel era cumva pus în colț. Mi-am așezat scaun într-o parte ca să am loc liber să mă bag direct sub masă în caz de nevoie. Aveam acolo și telefonul, și cablul de încărcat și așa mai departe, să fie toate la îndemână.

Corespondenții ProTV recunosc că au fost cinci zile pline de povești cutremurătoare, de imaginea destinelor zdrobite dar și de speranța nemuritoare, răsplătită când se așteptau mai puțin. 

Ilknur Pintilie: “Faptul că le vorbesc limba m-a făcut să mă apropii într-o oarecare măsură de ei, însă nu aveai cum să nu empatizezi cu ce se întâmplă acolo. Durerea oamenilor este cea care efectiv te marchează, chiar dacă creierul sau memoria creează tot felul de mecanisme de apărare, nu ai cum să uiți sau să ștergi cu buretele ce ai văzut acolo. Și gândește-te că am văzut în clădirile alea, am văzut bucăți din viețile lor, am văzut paturi făcute, jucării, diverse obiecte, cearșafuri care încă spuneau niște cuvinte. Oamenii ăia încă erau acolo. Nu știi câți erau în viață, nu știi câți pierduți".

Au rămas cu imagini în minte care cu greu pot fi date uitării.

Cosmin Stan: “Am ajuns într-un scuar, în mijlocul șoselei, ca să fim mai aproape de dărâmături. Am văzut acolo cadavre înșirate pe iarbă, cu familia lângă, pentru că nimeni nu știa ce să facă, unde să îi ducă și ce o să se întâmple. Care-i următorul pas? Pentru că Adyaman e mai departe de zona centrală, de Gaziantep, acolo nu ajunseseră încă echipele de intervenție și la Islahie, când am ajuns și am văzut o zonă rasă de pe fața pământului, fuseseră 10 blocuri de locuințe acolo, care toate s-au făcut una cu pământul ăla. A fost un alt moment care pe mine m-a marcat și pe care cu siguranță nu o să-l uit vreodată."

Pe 6 februarie anul acesta a avut loc un cutremur cu magnitudinea 7,8 care a afectat centrul și sudul Turciei precum și nordul și Vestul Siriei.

Nouă ore mai târziu a urmat o replică de magnitudine 7,7. Seismul inițial a fost urmat de peste 2.100 de replici.

La ora actuală se estimează că și-au pierdut viața peste 43.000 de persoane, dintre care peste 38.000 în Turcia și peste 5.000 în Siria.

Se estimează, de asemenea, că au fost afectate peste patru milioane de clădiri și că mai mult de 14 milioane de persoane care rămas fără adăpost.